. . ascultând GLASUL MAMEI.

Mă doare inima și pieptul mă strânge,
de simt încet, încet că nu mai știu ce gust are aerul.
O mie de gânduri mi se așează în minte și nimic din ce mă făcea să zâmbesc nu mai e la fel,
nici cafeaua de dimineață și nici bomboanele de ciocolată cu ambalaj de Crăciun de pe masă, poate doar chipurile celor pe care îi iubesc, amintirea lor zâmbind din depărtare, glasul lor strigându-mă cu dor și foc, iubită, fiică, soră, nepoată.

O mie de lacrimi așteaptă sub pleoape, cuminți, să le șoptesc start și să curgă fierbinți pe obraz.
Mă ard și le simt din ce în ce mai tare și pentru o clipă mă opresc și realizez că lacrimile ard, sunt calde și apoi fierbinți, sunt așa cum niciodată nu le-am mai simțit. Acum e despre mine, poate de aceea, poate de aceea ard așa tare. Acum plâng pentru mine și nu pentru alții.

Mă întorc înapoi la gândurile mele și șoptesc o rugăciune
“ Doamne, ajută-mă așa cum tu o faci cel mai bine, iartă-mă pentru tot și pentru toate, eu îți multumesc pentru ..” Pentru glasul mamei din fiecare zi care îmi aduce aminte că m-am născut triumfătoare cu un zâmbet pe chip imens cât un soare. Eu îți mulțumesc pentru . . Pentru toți cei a căror inimă bate pentru mine și al căror suflet se luptă, mie, bine să-mi fie.

Mă doare inima și sufletul mă strânge, dar zâmbetul e tot acolo, în obrajii mei rotunzi și calzi, pe chipul meu veșnic visător. Speranța e și ea acolo, înconjoară inima cu toată ființa ei. Și visurile parcă mă cuprind în brațe și îmi șoptesc gânduri de bine precum glasul mamei de la telefon din fiecare zi. Nu știu ce m-aș face fără el. Fără glasul ei dulce și zglobiu, fără zâmbetul ei nebun și rupt din rai.
Și mă zăresc, aici, în locul meu din București, mică cât omidele pe care le zăream când eram copil pe frunzele de la dudul de la poarta casei mele părintești, când în fiecare vară stăteam sub el cu bunica mea cu ochii precum cerul, senini și înnebunitor de albaștri.

Nu-mi rămâne decât să aștept cu zâmbetul pe buze să treacă ceea ce simt acum. Nu-mi rămâne decât să sper și să spun aceeași rugăciune pe care bunica mea, Florentina, îmi spunea să o rostesc mereu, atunci când eram mică. Nu-mi rămâne decât să aștept cuminte și în același timp ascultănd GLASUL MAMEI, căci doar el mă poate conduce pe căile cele mai dulci ale acestui univers.

Mă doare inima și sufletul mă strânge, pentru că într-o clipă printr-o durere, am simțit și am văzut cu ochii mei cum azi poți să îți așezi capul pe pernă lângă sufletul iubit de tine, iar a doua zi să nu ai idee încotro te va duce viața . . pe căi bune, pe căi mai puțin bune, pe căi strălucitoare, pe căi pline cu ploi, pe căi fascinante, pe căi întunecate, pe căi triumfătoare.

Închei aceste gânduri adunate într-o secundă prin a vă spune că tot ce contează e prezentul. Trăiește-l până nu mai poți. Trăiește-l până în adâncuri, cu tot ce ai și tot ce ești. Trăiește-l așa cum ai visat dintotdeauna, dar mereu ceva și iar ceva te-a împiedicat. Trăiește-l iubind nebunește. Trăiește-l trăind. Trăiește-l pentru că prezentul e tot ce ai.

Eu îl trăiesc deja, scriind acum în noapte ceea ce simt și gândindu-mă la GLASUL MAMEI.

Îți zâmbesc cu inima!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s